Rasismul reprezintă un grup de atitudini care îşi au sursa în convingerea că diferenţele sociale şi culturale se explică prin diferenţe biologice şi ereditare.Rasismul este procesul de discriminare datorat credinţelor şi ideologiilor, produse în secolele XIX şi XX de către francezii Jules Soury, Joseph Arthur de Gobineau şi Charles Maurras sau de germanul Alfred Rosenberg, conform cărora rasele omeneşti pot fi clasificate de la inferior la superior în baza caracteristicilor biologice fundamental diferite cu care par a fi înzestrate. Rasismul presupune aşadar că oamenii sunt inegali în funcţie de etnia căreia îi aparţin sau de culoarea pielii, adică, mai global, convingerea că popoarele sunt inegale ca atare[2].
Rasism constitue orice acţiune, practică sau convingere care reflectă o viziune despre lume bazată pe conceptul rasial, care la rândul lui defineşte convingerea că oamenii sunt împărţiţi în entităţi biologice separate şi exclusive numite „rase”, şi că există o legătură cauzală între carcateristicile fizice cu care se defineşte acest concept şi personalitatea, capacitatea intelectuală, aptitudinile morale sau alte caracteristici comportamentale umane, şi că anumite rase sunt prin naştere superioare altora.Rasismul este din punct de vedere al metodologiei psihologice un „esenţialism”. Esenţialismul cognitiv este o formă răspândită şi vastă de mecanisme de clasare tipice gândirii umane, care acoperă procesele intelectuale atât ale adulţilor cât şi ale copiilor, pe cele ale indivizilor din ţări avansate socialmente cât şi pe acelea ale membrilor triburilor aflate din punct de vedere social încă în plină preistorie. El se rezumă la tendinţa spontană şi persistentă, inconştientă şi intuitivă, de a reprezenta lucrurile sau persoanele, considerând caracteristicile lor ca fiind produse de o „esenţă” care în fapt este fictivă dar care în percepţia indivizilor este proprie categoriei lor. Caracteristicile asociate acestei esenţe pot fi realităţi observabile (precum atribute fizice ca în cazul rasismului) sau pure ficţiuni (ca personalitatea astrologică, de exemplu).
Psihologia experimentală a putut decela funcţia pozitivă care a făcut ca selecţia naturală să reţină un astfel de mecanism biologic, în teste care arată, de exemplu, că un copil de 3 ani înţelege că dacă vopsim un sconcs (engleză skunk, franceză mouffette) în violet, el va face totuşi descendenţi tipici, adică negri şi cu o dungă albă bifidă pe spinare, sau că un sâmbure de măr plantat într-un ghiveci de flori va produce un măr, şi nu o floare. Copilul dă aceste răspunsuri spontan, deşi nu ştie absolut deloc despre regulile de reproducere, intuind că ceva imuabil se transmite prin filiaţie. Pentru el, de exemplu, dacă operăm o vacă pentru a o face să semene pe cât posibil cu un cal, dar îi lăsăm organele interne intacte, aceasta va rămâne totuşi o vacă. Invers, dacă golim o vacă de organele ei interne, ea nu mai este o vacă, aşa cum totuşi un geamantan rămâne un geamantan chiar dacă îl golim de conţinut. Există deci deja la această vârstă o clasificare între viu şi neviu pe baze esenţialiste. Ce e esenţial se află undeva înăuntru, şi el se transmite ereditar.
Ideea de suflet care animă fiinţa umană, care este sediul „eului” şi sursa imaterială a gândirii, este şi ea o formă de esenţialism (religios) care apare la om devreme indiferent de cultura în care se naşte sau educaţia (religioasă sau nu) pe care o primeşte de la părinţi,[4] ca şi ideea la vechii evrei ai societăţii clanice de „impuritate” a oricărui animal care are caracteristicile a două specii, de unde interdicţia religioasă de a consuma carnea animalului care nu are caracteristicile tipului de animal pur. Astfel, de exemplu, se explică interdicţia din iudaism de a mânca o zburătoare care nu e totuşi pasăre.
Acelaşi fir „logic” este urmat şi de către militanţii anti-O.M.G. pentru care transferul de gene e perceput ca o violare a naturii unei plante sau a unui animal. Aceleaşi cauze sunt la rădăcina altor manifestări ale esenţialismului apartenenţelor (vezi proverbul arab (egiptean) de la finele textului, care exprimă în mod explicit aceast natural sentiment de apartenenţă structurat în straturi), ca acelea legate de categorii sociale precum genul bărbat/femeie, tipul rasial negru/alb, etc. Lawrence Hirschfeld şi Francisco Gil-White au arătat natura ireductibilă a esenţialismului rasial la subiecţi tot atât de diferiţi ca un alb din S.U.A. şi un torguud din Mongolia. La întrebarea dacă un copil kazah crescut de către o familie torguudă fără să fi avut vreodată după naştere un contact cu membri ai etniei sale, este un torguud, răspunsul a fost categoric şi reproductibil „Nu!” în peste 75 % dintre cazuri, şi asta în ciuda înrudirii puternice a celor două etnii (nu rasa desparte cele două etnii, ci religia: kazahii sunt musulmani, iar torguuzii budişti). E ca şi cum religia, în viziunea acestora, s-ar transmite ereditar: ea este esenţializată. Asta răspunde problemei de interpretare, însă atunci când natura problemei stă în lipsa datelor (informaţiilor) însele, numai caracteristicile superficiale (criterii de apartenenţă din sistemul de identificare rapidă), vizibile, evidente, mai pot răspunde discriminând rapid prietenul de duşman, contribulul de străin. Când ele nu există, aceste „mărci evidente de identitate” pot fi create, inventate, aşa cum pe cazul particular al poporului evreu ne explică că s-a întâmplat istoricul Israel Finkelstein: evreii, care iniţial erau o populaţie canaaneană marginală deloc remarcabilă în termeni etnici, lingvistici sau culturali în raport cu vecinii lor, au decis (prin liderii lor) la un moment dat să se diferenţieze în mod evident de restul populaţiei canaaneene, asta atât prin tunsoare cât şi prin obiceiuri alimentare particulare (refuzul de a mai consuma porc). Doar ulterior, această conştiinţă a diferenţei a fost consolidată prin complementul mitologic, care spune (în contradicţie cu ce ne dezvăluie istoria) că evreii ar fi venit în Canaan de departe.Din perspectiva biologiei comportamentale, rasismul, machismul, homofobia şi religia (inventarea supranaturalului) sunt epifenomene ale dispoziţiilor sociale şi cognitive umane, pe care nu putem spera să le vedem vreodată dispărând, fie asta de „moarte bună” sau provocată. Cum spune antropologul Daniel Baril (Université de Montréal), „alungaţi naturalul pe geam, şi el va intra înapoi în galop pe uşă - pentru ca aceste manifestări să dispară, trebuie o mutaţie a speciei (umane)”.„Tratamentul paliativ” al acestor „maladii” sociale citate mai sus, este cultivarea raţionalismului, mecanism care însă din start prezintă un handicap, anume faptul că cere efort, în timp ce abordările intuitive de natură esenţialistă se mulţumesc cu legături cauzale aparente sau chiar pur imaginare. Perspectiva care se oferă deci minorităţilor rasiale, etnice, sexuale sau religioase, este aşadar aceea a unei lupte susţinute şi continue pentru apărarea drepturilor lor, şi asta tocmai pentru că în contrast cu ceea ce se cunoştea în trecut, ştim azi că rasismul, religia, machismul sau homofobia, nu sunt simple accidente datorate unei culturi alienante sau purei întâmplări istorice, ci fenomene perene şi general umane ale căror surse se află în abilităţile ultra-adaptative cultivate îndelung de mecanismele minimaliste legate de funcţiile elementare de supravieţuire ale lui Homo sapiens. Fapt care în sine nu trebuie, evident, să sugereze defetismul, ci dimpotrivă, combativitatea celor pe care natura îi dezavantajează prin aceste fenomene parazite ale modului în care creierul uman a fost forţat cândva să evolueze. Efectele negative ale naturii noastre umane trebuie combătute prin cele două instrumente pe care societatea modernă ni le pune la dispoziţie, anume educaţia şi legislaţia. Explicarea resorturilor ultime (care sunt biologice şi naturale) ale rasismului, nu-l disculpă: a explica, nu înseamnă a justifica.
În acelaşi timp, înţelegerea acestor mecanisme biologice intime ale psihismului uman din perspectiva biologiei evoluţioniste, trebuie să fie un avertisment care să ferească societatea şi indivizii de anumite derapaje în ceea ce priveşte chestiunea rasismului; astfel, etichetarea tendinţei spontane de agregare a indivizilor pe baza atributelor superficiale, vizibile, cum sunt şi acelea de ordin rasial, nu sunt decât exagerări din partea acelora care nu ştiu nici ce înseamnă rasism, şi nu cunosc nici substratul său etiologic intim. Faptul că albii în S.U.A. se strâng de predilecţie în mici aşezări din afara marilor oraşe, care sunt relativ omogene din punct de vedere rasial, sau faptul că, aşa cum mărturisea finul observator care a fost Malcolm X în autobiografia sa, pelerinii musulmani la Mecca se grupează spontan pentru a forma franje de culoare neagră, măslinie şi albă, asta în ciuda lipsei oricărei prevederi cu caracter rasist în textul sacru islamic, ţine de cele mai adânci resorturi ale psihismului uman şi a le eticheta rasism este un imens deserviciu adus luptei împotriva acestui flagel. În aceeaşi situaţie se află tot ce ţine de gust: faptul că arabii considerau cândva ca femeile lor brunete sunt frumoase, iar cele roşcovane ale iranienilor, grecilor sau turcilor din jurul lor urâte, nu este o manifestare de rasism, ci o expresie locală şi temporal determinată a gusturilor lor.Cauza unei gândiri rasiste, este diferită. Rasismul modern se bazează pe teorii care îşi au originea în ideologiile din secolul al XVIII-lea, perioada apariţiei unei gândiri noi, unui curent de emancipare şi a unei reacţii de neacceptare acestui curent nou, prin căutarea păstrării sistemului vechi şi rigid. Filozofi şi teoreticieni ai vremii ca Johann Gottfried von Herder, Immanuel Kant şi Georg Wilhelm Friedrich Hegel au căuta să explice în mod ştiinţific diferenţele de rasă. Aceşti gânditori ai vremii iau în considerare nu numai caracteristicile biologice (corporale) diferite ale raselor ci şi mentalitatea şi caracterul indivizilor unei rase. Mai târziu dezvoltarea biologiei şi genetici ca urmare a teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin creează anumite puncte de sprijin pentru teoriile rasiste.
În anul 1995 UNESCO prin Declaraţia de la Schlaining presupune că teoriile rasiste consideră că sunt nu numai diferenţe genetice, dar şi diferenţe sociologice între rase. Prin studii ştiinţifice s-a determinat că diferenţa de culoare a pielii sau fizionomie nu oferă nici un indiciu pentru a putea stabili diferenţe calitative dintre rase.
Din punct psihologic se consideră rasismul ca o reacţie de apărare a individului, care ia naştere prin teama de a pierde identitatea, caracterele de rasă proprii, sau ca reacţie a unor elemente deziluzionate, frustrate, care caută să-şi justifice eşecurile suferite şi descarce nemulţumirea pe o minoritate, totul fiind suprapus peste un clişee şi prejudecăţi, intoleranţă, obscurantism religios şi ignoranţă.
După anul 1945, în statele democratice rasismul este legalmente penalizat şi descurajat prin educaţie. Pe teren ştiinţific, deşi au fost întocmite studii statistice care arată mici diferenţe ale coeficientului de inteligenţă mediu între diverse populaţii ale statelor lumii ca şi între rase,[5] acestea nu pot justifica rasismsul cât timp diferenţele de IQ rămân mult mai importante în interiorul unei rase (oricare ar fi ea) decât diferenţele de IQ mediu între 2 rase umane (oricare ar fi ele). Relevanţa acestei observaţii devine astfel minoră.
Ideologii rasismului, ca şi acei ai conservatismului social, au folosit ideile lui Darwin pentru a-şi justifica opţiunile politice, deşi Darwin n-a echivalat niciodată rasele umane cu nişte specii distincte sau societatea umană cu o junglă, iar susccesorii lui pe tărâmul biologiei s-au ferit să dea vreo relevanţă socială conceptului de „rase umane”, deşi azi, din ce în ce mai des, apar articole ştiintifice care demonstrează utilitatea considerării în domeniul îngrijirii sănătaţii a conceptului, acestea pledând în acelaşi timp pentru o medicină dacă nu individualizată, cel puţin care să ţină cont de tipul etnic (rasial) al bolnavului, recomandându-se utilizarea informaţiei privitoare la rasă pentru identificarea (cu scop de prevenţie) unei populaţii cu risc crescut în ce priveşte anumite maladii (diabet, boli de inimă, cancere, diverse maladii autoimune, boli de metabolism, constatându-se că chiar şi tipul şi gravitatea unor complicaţii ale unor maladii diferind de la o rasă la alta, ca şi eficacitatea unor medicamente care variază în funcţie de diferenţe probabil explicabile prin polimorfismul genetic).
Proverb arab: „Fratele meu şi cu mine contra vărului meu, vărul meu şi cu mine contra străinului.” (Ana wa akhouya ala ibn ammi, wa ana wa ibn ammi ala al-gharib)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu