Eul personal nu se prezintă niciodată direct. Imaginea fiecărei persoane are o configuraţie specifică, unică, complet diferită de cea a celorlalte persoane. C.G.Jung a introdus, în acest sens, conceptul de mască a persoanei, idee pe care o regăsim pentru prima dată la tragicii greci în relaţie cu trăsăturile specifice de caracter ale personajelor dramatice. În sensul acesta, masca (Enăchescu, 2002)este asociată cu un rol, asociere care exprimă de fapt forma şi semnificaţia individului.
Conduita nu trebuie considerată numai în sensul manifestărilor pur exterioare şi materiale, adică formale ale comportamentelor şi actelor persoanei respective. Ea reprezintă un ansamblu de reacţii fiziologice, mentale, verbale, emoţionale şi motorii prin intermediul cărora un subiect intră în relaţie cu semenii săi, căutând să rezolve tensiunile care îl motivează, realizându-şi în acest fel propriile posibilităţi, propriile potenţialităţi. Această exteriorizare are caracter pozitiv şi semnifică afirmarea de sine, autorealizarea, satisfacerea pulsională inconştientă, dar şi afirmarea propriului Eu.
Ceea ce vedem la o persoană în viaţa sa cotidiană nu sunt altceva decât elemente ale manifestărilor rezultate din experienţele anterioare de viaţă ale acesteia. Aspectele fragmentare sunt cele asupra cărora trebuie să se concentreze psihologul în înţelegerea subiectului, pentru că ele exprimă modul de a se comporta al acestuia, aspiraţii, interese, acţiuni, gusturi, alegerea partenerului, capacitatea de comunicare, adaptarea la realitatea situaţiilor de viaţă etc. Aspectele la care facem referire ţin de psiho-biografia individului.
Scopul analizei este ca plecând de la element să se ajungă la reconstrucţia globală a imaginii sau a modelului de viaţă al individului, considerat ca stil personal , în care sunt înscrise elementele de experienţă personală. De aici se poate trage o concluzie privind natura persoanei, a modului de a fi al acesteia, fie că este vorba despre aspecte normale sau patologice. Aceste date sunt de importanţă majoră în înţelegerea şi interpretarea subiectului , precum şi în orice situaţie psihoterapeutică sau de consiliere.
Oricât ar dori o persoană să explice în totalitate comportamentul alteia, este greu să realizeze acest lucru, deoarece sunt implicate nu doar limitele metodologice existente în cazul psihologiei, ci şi obiectivitatea celui care analizează. Comportamentelor trebuie să li se descifreze semnificaţiile actuale în raport cu originea, precum şi consecinţele acestora, pentru că nu există activitate în care să nu intervină inconştientul subiectului, exprimat în cele mai variate forme.
Şi în cazul faptelor banale, curente, ale vieţii există un fond psihologic important care, analizat, reliefează valoarea persoanei şi a relaţiilor sale cu lumea, tendinţele profunde şi dorinţele refulate ale acesteia. Fapte mărunte, stânjenitoare, situaţii penibile, expresii care „ne scapă”, cuvinte, nume sau date pe care „le uităm”,sau situaţii pe care le ratăm, gafele care ne scapă etc. sunt doar câteva dintre numeroasele aspecte cu caracter bizar ale vieţii cotidiene pe care aparent nu le înţelegem şi pe care nu ni le putem explica.
Psihanaliza a arătat că perturbarea activităţii Eului conştient se leagă de o motivaţie parazitară, adesea inconştientă sau sub-conştientă şi deloc uşor de recunoscut de către subiect. În alte cazuri avem de-a face cu situaţii inconştiente şi refuzate de Eu, dar care scapă cenzurii sub-conştientului, apărând în exterior sub
formă bizară. Acest fapt demonstrează că energia psihică latentă, pulsională, cantonată în inconştient are o mare încărcătură, reprezentând adevărate zone de tensiune intrapsihică, tensiuni care trebuie descărcate sau exteriorizate de către individ.
Starea de normalitate psihică trebuie considerată ca fiind un echilibru între factorii represivi şi tendinţele pulsionale. Frustrările individuale sau colective vor duce la reprimarea pulsiunilor, care, acumulate în inconştient, vor genera centre de tensiune din care se vor dezvolta complexe, cel mai frecvent cele de culpabilitate şi inferioritate, raportate la autoritate şi instituţiile sociale care gestionează un model cultural. Am putea raporta aceste frustrări la următoarele situaţii de viaţă care le generează sau le întreţin:
- frustrări repetate;
- lupta pentru existenţă;
- nesiguranţa vieţii;
- alienarea individului;
- slăbirea cenzurii şi creşterea violenţei;
- refugiul în consumul de alcool sau droguri;
- pierderea sensului vieţii, recurgerea la suicid;
- modificarea statutului şi rolurilor individuale;
- schimbările rapide din viaţa socială;
- înlocuirea valorilor tradiţionale prin mode perisabile;
- dificultăţi de comunicare şi relaţionare interpersonală etc.
Toate acestea vor genera stiluri de viaţă fragile, instabile, inconstante, suprasolicitante, la care individul nu mai poate face faţă, nu se mai poate adapta.
Complexele apar ca o achiziţie a individului în sfera inconştientă şi se manifestă în exterior într-o manieră simbolică, semnificaţia lor îmbrăcând aspectul formal, superior ca organizare instinctelor. Orice complex are un caracter individual, aparţine inconştientului personal şi se exprimă în manieră simbolică; prin descifrarea semnificaţiei simbolice a actelor inconştiente, se realizează o veritabilă hermeneutică psihologică.
C.G.Jung (1933) defineşte complexul ca fiind un „element nuclear” purtător al unei semnificaţii; sustras voinţei conştiente, el este inconştient şi incontrolabil. O serie de asociaţii din acest nucleu provin în parte din dispoziţiile personale înnăscute şi în parte din experienţele individuale condiţionate de mediul extern. În primul caz avem de-a face cu o stare potenţială a complexului, pe când în cel de-al doilea cu o stare actuală a complexului.
În sens curent, înţelegem prin complex un sentiment de inferioritate. De fapt, complexul este mai mult decât atât. El reprezintă o stare psihică pe care o trăieşte foarte intens subiectul şi care determină, conştient sau inconştient (cel mai adesea), anumite atitudini din partea acestuia. Din perspectivă psihanalitică, complexul desemnează un conflict afectiv marcant legat de situaţia oedipiană. Complexul poate fi înţeles şi ca un segment de conduită marcat din tendinţe, reprezentări despre propria persoană, segment decuplat de la Eul conştient reflexiv şi fără o semnificaţie unitară prin raportare la existenţa actuală a subiectului.
În funcţie de natura informaţiei primite şi prelucrate, subiectul poate resimţi complexe în unul sau mai multe din planurile: intelectual, social, afectiv, constituţional.
Pe baza unor criterii subiective (stabilite de către subiectul însuşi ) sau receptate din mediul social, individul poate dezvolta stări de tensiune care în final duc la constituirea unui complex ideo-afectiv. În raport cu nivelul dezvoltării intelectuale şi al inteligenţei afective, o persoană poate atinge doar stadiul de sentiment de inferioritate, de culpabilitate, de abandon, de rivalitate etc. sau poate ajunge la nivelul unui complex ideo-afectiv.
De regulă, complexul reprezintă o barieră pusă în calea exercitării plenare a personalităţii. El se integrează în structura personalităţii şi dirijează manifestarea acesteia. Este evident că nu toate persoanele reuşesc să depăşească sentimentele sau complexele şi de aceea ajung sisteme de conduită constant prezente.
În decursul vieţii, cu ocazia unei experienţe pe care subiectul o resimte puternic, el trăieşte o situaţie pe care nu a putut să o depăşească sau a făcut un efort extraordinar pentru aceasta. Situaţia respectivă va deveni factor declanşator pentru un constituirea unui complex. Există, de asemenea, un fel de scenarii pe care individul le joacă şi rejoacă în permanenţă, pentru că ele îi solicită acele tipuri de comportamente influenţate de complexul dezvoltat. În aceste scenarii, individul participă intens şi din punct de vedere afectiv.
Un subiect care are conştiinţa complexului său, încearcă o stare de jenă, o inhibiţie mai ales în anumite situaţii, ceea ce îl împiedică să reacţioneze într-o manieră adaptată, eficientă. Chiar dacă raţional, logic, individul apreciază corect o problemă, el se poate gândi că este capabil să o rezolve, dar este împiedicat de o reacţie apărută fără controlul voluntar al persoanei. Ceea ce simte subiectul sunt senzaţii de jenă, de indispoziţie, de dezgust, dorinţa de a fugi, imposibilitatea de a vorbi etc. Persoana nu are cunoştinţă de complex ca atare, ci doar de simptomele lui, a căror tonalitate afectivă nu poate fi clar definită. Este posibil totuşi ca individul să conştientizeze care situaţii îi provoacă sentimentele respective.
De regulă, spune C.G Jung, complexele apar în urma unor experienţe dureroase ale vieţii subiectului, dar altele pot avea surse diferite. O clasificare interesantă a complexelor o realizează I.Popescu-Sibiu (în Enăchescu, 1998), care distinge următoarele tipuri:
Complexele ideo-afective ale inconştientului:
- complexele obiectului: complexul Oedip/complexul Electra, complexul Cain/complexul Oreste, complexul spectacular (a fi văzut, a ştii tot, a vedea, a ascunde);
- complexele Eului: complexul de inferioritate/ complexul de superioritate, complexul de castrare/complexul Diana, complexul lui Narcis;
Complexele spirituale (ale conştientului sau ale conştiinţei morale).
Cele mai întâlnite complexe sunt (după R. Mucchielli):
1. Complexul de abandon
2. Complexul de rivalitate fraternă
3. Complexul de insecuritate (nesiguranţă)
4. Complexul castrării sau al afirmării de sine în plan sexual
5. Complexul de vinovăţie
6. Complexul de inferioritate
1. Complexul de abandon
Sub acest nume sunt reunite alte complexe: de frustrare afectivă, de excludere, de respingere. Sentimentele direct exprimate ale complexului sunt:
certitudinea de a fi respins, de a fi antipatizat;
sentimentul de a fi marginalizat, de a nu interesa pe nimeni;
impresia lipsei posibilităţii de a fi înconjurat de afecţiune, de a fi iubit, recunoscut etc.
Toate acestea creează o stare depresivă, de gol existenţial.
Forme:
1) Tipul care cerşeşte - Cererea neîntreruptă de dragoste, de afecţiune (oricum, ceilalţi sunt bănuiţi de nesinceritate sau infidelitate). Simte nevoia unei „mame ideale”, indiferent de sex, vârstă.;
2) Tipul insensibil - „Abandonatul” face să înceteze în el orice formă de afectivitate, pentru că aceasta este cea care îi provoacă atâtea tensiuni. El neagă orice emoţie şi orice manifestare de tandreţe. Se ţine departe de afecţiune, se pune la distanţă, se apără astfel, dar în exterior se prezintă ca un observator insensibil, care ridiculizează orice exprimare emoţională sau afectivă;
3) Tipul filozof - Individul ajunge la o concepţie filozofică despre condiţia omului aruncat şi abandonat în lume, pradă însingurării;
4) Tipul activ - Individul este foarte activ, caută permanent şi exagerat afecţiunea, printr-o activitate care să provoace dragoste. Subiectul se concepe pe sine ca fiind „mama ideală”, se dăruieşte, se sacrifică pentru alţii, în speranţa obţinerii în schimb a dragostei acestora.
Cauze ale apariţiei complexului:
îndepărtarea de mamă sau lipsa ei de afectivitate (mai ales în primul an de viaţă);
naşterea altor copii;
separaţiile majore: intrarea la şcoală, internatul, spitalizarea, plecarea sau moartea fiinţei iubite.
2. Complexul de rivalitate fraternă
Mai este cunoscut şi sub denumirea de „complexul lui Cain” sau „complexul de intruziune”. Face referire la gelozia copilului, care este foarte precoce şi naturală, fiind întâlnită şi la animale. Gelozia faţă de nou-născut poate duce şi la părăsirea domiciliului.
Sentimentele direct exprimate (la vârsta adultă) ale complexului sunt:
gelozia agresivă faţă de tot ceea ce este susceptibil de a intra în competiţie pentru obţinerea unui beneficiu;
atitudini revendicative;
ironie, dispreţ afişat faţă de rivalul social.
Forme:
1) „Învingătorul” - Situaţiile sociale şi afective obişnuite sunt percepute în termeni de rivalitate. Se dezvoltă exagerat de tare spiritul de competiţie, fără a afecta corectitudinea. În general, este preferată munca de unul singur celei de grup. Persoana doreşte oriunde şi oricând să fie pe primul loc, multiplică situaţiile care îi oferă posibilitatea de a fi mereu pe primul loc.
2) „Protectorul” - Individul manifestă o protecţie activă şi exagerată faţă de cel considerat rival, o protecţie paradoxală, supradeterminată.
Cauze ale apariţiei complexului:
atitudinile părinţilor, care constau în protejarea unuia dintre copii şi o atenţie mai redusă acordată celuilalt;
inducerea unor stări de tensiune determinate de sentimente de vinovăţie sau inferioritate;
eşec ;
complexul spectacular.
3. Complexul de insecuritate (nesiguranţă)
Psihologii sunt de acord că sentimentul de securitate constituie baza unei dezvoltări normale. După cum am văzut deja într-un alt curs, trebuinţa de securitate, de siguranţă este una esenţială pentru om, fiind situată foarte aproape de bază în „piramida trebuinţelor” elaborată de Maslow. Imposibilitatea satisfacerii acestei trebuinţe duce la anxietate, la izolare şi chiar depresie. Sentimentele direct exprimate (la vârsta adultă) ale complexului sunt:
impresia de pericol iminent şi care nu poate fi depăşit;
lipsa de încredere în sine şi în alţii;
hiperemotivitate anxioasă.
Forme:
1) Hiperemotivitatea anxioasă şi tremurul permanent - permanent tensionat, subiectul izbucneşte din orice, dramatizează.
2) Fobiile - anxietatea se cronicizează şi apar fobiile, iar conduitele de evitare se organizează. Pot să apară tulburări psihosomatice (spasme, dureri etc.), care devin, într-un cerc vicios, surse de nelinişte (frica de cancer, de orice boală).
3) Precauţia exagerată - pentru a fi la adăpost de orice lucru care i-ar putea ameninţa liniştea şi securitatea, precum şi frica de a nu avea, de a-i lipsi ceva, îl determină pe individ să devină precaut şi zgârcit, să acumuleze resurse mult peste nevoile sale.
4) Concepţia filosofică - intelectualizată şi sublimată, anxietatea duce la o concepţie filosofică particulară : „Viaţa este pentru moarte”.
Cauze ale apariţiei complexului:
insecuritatea afectivă din primii trei ani de existenţă sau din perioada 5-8 ani ;
instabilitatea reperelor;
instabilitatea locului de muncă;
anxietatea părinţilor;
efectul traumatizant al catastrofelor;
informaţii anxiogene din emisiunile TV, ziare etc.
4. Complexul castrării sau al afirmării de sine în plan sexual
Nu este acelaşi complex la care se referă Freud. Aici este înţeles ca o dificultate a individului de a se afirma personal, în mod autonom şi responsabil în plan sexual , din cauza mediului castrator, cel mai adesea reprezentat de părinţi.
Sentimentele direct exprimate (la vârsta adultă) ale complexului sunt:
stingerea spontaneităţii şi iniţiativei în scopuri personale;
supunere (derivată dintr-o securitate afectivă supravalorizată) ;
dependenţă;
afirmare de sine dificilă, anxioasă, cu sentimentul vinovăţiei.
Forme:
1) Timiditate şi dependenţă - dificultăţi în afirmarea de sine în viaţa afectivă, socială, profesională. Atitudini de timorare, frică, teamă de a displăcea adulţilor. Individul îşi caută securitatea în preajma persoanelor capabile şi care trebuie să aibă conducerea.
2) Ascetismul - negarea sexualităţii este frecvent asociată cu ascetismul ca ideal şi sublimarea energiei sexuale. Atunci când nevoile sexuale sunt imposibil de realizat în mod normal, viaţa sexuală devine anormală şi poate duce la frigiditate, impotenţă sau chiar tendinţe homosexuale.
3) Autoritarismul - afirmarea de sine este căutată în realizarea valorilor sociale care îi permit individului manifestarea autorităţii, până la a face abuz de puterea pe care o deţine. În această zonă întâlnim personalităţi hiperautoritare, rigide, care caută un mod de a-şi justifica acest aparent acces de bunăvoinţă printr-un statut care să permită aceste manifestări. Anumite forme de obsesie sexuală, asociate cu căutarea de permanente „cuceriri” şi dominări sexuale având aparenţele unei hipervirilităţi, sunt, de fapt, compensări ale complexului castrării. Afirmarea de sine rămâne veleitară şi imposibilă.
4) Agresivitate - de multe ori se manifestă comportamente agresive sau chiar sadice.
Cauze ale apariţiei complexului:
dificultăţi de relaţionare cu părinţii mai ales în perioada adolescenţei târzii ;
părinţi excesiv de autoritari;
părinţi excesiv de anxioşi.
5. Complexul de vinovăţie
În literatura de specialitate, vom întâlni şi alte denumiri: „nevoia de pedepsire”, „autopedepsire” sau „complexul eşecului”. Sentimentele direct exprimate (la vârsta adultă) ale complexului sunt:
subiectul este incapabil să-şi asume o responsabilitate personală reală;
de regulă, individul se consideră vinovat pentru orice greşeală ;
pentru orice greşeală, reală sau imaginară, subiectul simte nevoia de a se autopedepsi;
pe fondul unei anxietăţi continue, se instalează frica de responsabilitate şi inhibiţie în acţiune (grija constantă de a medita, de a prevedea totul, de a calcula totul pentru a evita eroarea şi consecinţele ei neprevăzute);
subiectul consideră că nu îşi permite să se odihnească, să se relaxeze, iar dacă o face totuşi, se culpabilizează;
individul nu poate fi liniştit şi nu poate lăsa lucrurile să meargă de la sine, datorită unui simţ al datoriei exagerat.
Forme:
1) Teama de greşeală - subiectul face eforturi susţinute pentru a nu comite erori/greşeli, pentru că îi este teamă să nu facă greşeli. Are tendinţa de a justifica exagerat ceea ce face, pentru a obţine acordul celorlalţi, din două motive (inconştiente): pentru ca ceilalţi să îşi dea seama că el face bine, că nu a greşit şi pentru că are nevoie să fie recunoscut, aprobat. Se poate vorbi chiar despre un gen de tendinţe masochiste, în măsura în care subiectul nu îşi permite nici o plăcere personală mai intimă, nici un moment de odihnă, resimţind în acelaşi timp în mod dureros lipsa de relaxare.
2) Complexul de eşec - frica de orice solicitare a lumii devine un gen de fobie generalizată. Se întâlnesc mai ales următoarele şase fenomene:
i. minimalizarea oricărui succes sau a oricărui eveniment fericit care priveşte subiectul;
ii. intensificarea şi dramatizarea oricărui eşec personal;
iii. abordarea oricărei situaţii ca fiind în mare măsură sortită eşecului;
iv. acuzarea de sine, voinţa de a se pedepsi se finalizează cu autofrustrări, autopersecuţii şi chiar automutilări;
v. conduite conştiente organizate în jurul sentimentului datoriei;
vi. provocarea unei sancţiuni exterioare şi bucuria sau uşurarea paradoxală datorate pedepsei primite.
3) Puritate - complexul este legat de puritatea morală, de umilinţă, de concepţia despre „păcatul umanităţii” care se încearcă a fi răscumpărat prin comportamentul personal.
4) Necunoaşterea/nerecunoaşterea existenţei complexului - individul nu îşi trăieşte dramatic sentimentul vinei proprii, ci consideră responsabilă pentru toate relele lumii o altă persoană, asupra căreia se declanşează un val de agresivitate. Subiectul e gata în permanenţă să vâneze viciul şi să pedepsească fără milă greşelile altora. Nietzsche considera că trebuie să ne ferim de oamenii care îi pedepsesc mereu pe alţii. Sunt persoane complexate şi sadice. Sadismul lor provine din respingerea defensivă a masochismului.
Cauze ale apariţiei complexului:
nerezolvarea situaţiei oedipiene (vinovăţia se leagă de unele dorinţe sexuale a căror satisfacere este imposibilă, din considerente de natură morală, şi a căror simplă existenţă declanşează trăirea unor stări tensionate şi sentimentul de culpabilitate, adică subiectul dezvoltă fantasme erotice cu o persoană cu care nu poate avea în mod real o relaţie) ;
culpabilizarea parentală ca metodă de educaţie;
culpabilizarea exagerată a primelor interese sexuale;
dramatizarea traumatizantă a micilor greşeli făcute de copil;
impregnarea precoce cu angoasa păcatului şi culpabilizarea gândurilor;
autoacuzările şi autopedepsirile;
stabilirea unui ideal moral de puritate morală sau ascetism;
coincidenţa fatală traumatizantă.
Complexele care, de regulă, îl însoţesc pe cel de vinovăţie sunt următoarele: de abandon, de insecuritate, de castrare, de inferioritate.
6. Complexul de inferioritate
Sentimentele direct exprimate (la vârsta adultă) ale complexului sunt:
frica de a fi ridicol;
„privirea” altuia nu este asemuită cu cea a unui judecător care ştie şi condamnă, ci cu o privire batjocoritoare ;
(din considerentul anterior apare şi cel prezent) dificultatea de a vorbi în public, de a vorbi cu cineva important;
sensibilitate foarte mare, sentiment de neputinţă, de slăbiciune, certitudinea unui eşec personal, care va stârni hohote de râs;
tendinţa de a fugi, de a evita încercările, de a se „resemna la inferioritate”;
comportamentul, ţinuta generală, îmbrăcămintea, vocea, privirea, toate exprimă dorinţa de a trece neobservat.
Forme:
1) Forma banală a complexului - la bază poate fi un defect fizic, estetic: strabism, purtarea ochelarilor, un nas mai mic/mare, un tic etc. Se poate întâmpla ca inferioritatea să se generalizeze în timp , astfel încât subiectul să ajungă să se considere inferior din punct de vedere social, să aibă certitudinea că este obiectul de râs al celorlalţi, că nu va fi plăcut vreodată de cineva etc.;
2) Obsesia - elementul inferiorizant, real şi/sau imaginar (în acelaşi timp), devine obsesional, blocând sectoare întregi de activitate si putând genera adevărate fobii, mai ales sub formă de dismorfofobii (obsesia urâţeniei fizice trăită ca o stricăciune iremediabilă şi ca o ruşine).
3) Formele compensate ale complexului de inferioritate - compensaţia este căutată într-o valorizare personală pe un alt teren, ales în funcţie de aptitudini, pentru a contrabalansa inferioritatea şi a evita eşecul total al Eului. Înverşunarea către superioritate este direct proporţională cu inferioritatea de origine.
4) Formele supracompensate:
i. Complexul de superioritate - este o formă de apărare a Eului, prin afişarea unei personalităţi opuse celei reale, pentru a anula, a şterge, a ascunde orice fel de inferioritate. Astfel, individul afişează o încredere nemăsurată în sine, certitudinea succesului, aere de importanţă, o falsă modestie, agresivitate şi rivalitate faţă de rivali etc., toate au înlocuit desconsiderarea de sine şi timiditatea.
ii. Complexul de inteligenţă - accentul este pus pe propria valoare intelectuală şi vasta cultură, implicând aroganţa de a-i considera pe ceilalţi inferiori.
iii. Complexul spectacular - supracompensarea ia formă teatrală: individul simte nevoia de a fi văzut, privit, admirat, îşi etalează corpul, fotografiile personale etc. La un anumit grad de intensitate, complexul apare ca o combinaţie între narcisism şi exhibiţionism.
Cauze ale apariţiei complexului:
suferinţa unui handicap real sau a unui defect vizibil ;
inferiorizarea prin educaţie (mai ales părinţii spun : „eşti un imbecil”, „nu eşti bun de nimic” ş.a..);
discriminările făcute de părinţi în ceea ce-i priveşte pe copii (unul este apreciat, altul este sau se crede dispreţuit);
eşecurile suferite ;
Există sentimente de inferioritate normale: un student se simte inferior profesorului său, copilul se simte inferior adultului, pianistul debutant se simte inferior în faţa maestrului etc. Acestea sunt temporare şi nu au caracterul decât al unor sentimente de inferioritae, deci nu se constituie ca şi complexe.
Reacţii şi comportamente frecvente ale indivizilor complexaţi
senzaţii şi sentimente de nesiguranţă, de teamă şi neputinţă;
încearcă să elimine aceste stări devenind agresivi;
dacă se simt inferiori, caută să-şi afirme superioritatea;
dacă se simt neputincioşi, caută să obţină puterea;
dacă se simt dominaţi, vor încerca să domine;
dacă se simt neglijaţi / abandonaţi, încearcă să atragă mereu atenţia asupra lor sau / şi să ofere exagerat de multă atenţie / afecţiune;
indivizii tensionaţi, anxioşi, au tendinţa de a dramatiza orice;
dacă nu se simt în siguranţă, au tendinţa de a acuza diferite tulburări somatice (uneori, acestea sunt reale, alteori sunt doar resimţite ca atare) sau / şi de a deveni zgârciţi;
persoanele nesigure pe ele caută alăturarea de persoane influente, de conducere, dominante sau devin hiperautoritare, tiranice
dacă se simt nesiguri sau vinovaţi, au tendinţa de a justifica exagerat ceea ce fac, pentru a obţine acordul celorlalţi, din două motive (inconştiente): pentru ca ceilalţi să îşi dea seama că fac bine, că nu au greşit şi pentru că au nevoie să fie recunoscuţi, aprobaţi;
se laudă cu tot felul de realizări, pentru a demonstra ce „tari” sunt, ce deştepţi, ce inteligenţi, ce virili etc.;
unii care se simt vinovaţi , îi culpabilizează pe ceilalţi pentru orice;
obsesia de a arăta fizic impecabil, cu un corp „bine lucrat”, în speranţa că acesta va compensa vreun defect inferiorizant.
Soluţii de rezolvare a unor stări conflictuale ale Eului (determinate de complexe):
☺ Conştientizează realitatea şi accept-o aşa cum este!
☺ Caută-ţi liniştea interioară!
☺ Caută mecanisme eficiente de compensare, care să nu îi „lovească” pe ceilalţi!
☺ Găseşte puterea interioară de a-ţi manifesta propriile trăiri, de a-ţi exprima propriile puncte de vedere şi gânduri!
☺ Destinde-te, găseşte-ţi preocupări care să nu îţi permită să te mai gândeşti la problemele tale, reale sau imaginare!
☺ Afirmă-te, învaţă să spui „EU”, să îţi spui ideile, să îţi asumi răspunderea, să faci lucruri originale!
☺ Creează ceva care să te reprezinte!
☺ Acceptă / suportă incertitudinea, nesiguranţa, nu te speria de noutate, de necunoscut, de risc, învaţă să îndrăzneşti, să înfrunţi, să experimentezi etc.!
Fii realist şi priveşte lucrurile şi oameni aşa cum sunt; nimic nu este perfect, totul este relativ!
Gianina - Athala Gândea
Bibliografie:
Enăchescu, Constantin (1998) - Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, EDP, Bucureşti
Enăchescu, Constantin (2002) - Tratat de psihologie morală, Editura Tehnică, Bucureşti
Jacobi, J. (1961) - Complexe, arhetype, symbole, Déchaux et Niestlé, Neuchâtel
Jung, C.G. (1933) - L’inconscient, Payot, Paris
Roco, Mihaela (2001)– Creativitate şi inteligenţă emoţională, Ed. Polirom, Iaşi
